Consemnate pentru prima oară în anul 776 î.Hr., însă având o tradiţie mai lungă decât această dată, Jocurile Olimpice au reprezentant una dintre cele mai longevive creaţii culturale ale Antichităţii şi, alături de tragedia şi de filosofia greacă, sunt considerate a fi fenomene fondatoare ale culturii şi civilizaţiei europene. Este întotdeauna fascinant şi, în egală măsură, util să investigăm relaţia dintre Jocurile Olimpice din Antichitate şi cele contemporane, resuscitate de Pierre de Coubertin în 1896 şi ajunse, iată, la a XXIX-a ediţie. Este această relaţie una de profunzime? Captează ea ceva substanţial din viziunea elenistică despre lume sau reprezintă o simplă omonimie de suprafaţă menită să împrumute artificial prestigiul Antichităţii? Jocurile Olimpice originale fuseseră interzise de către împăratul Teodosius I în anul 393 d.Hr. sub acuzaţia de practici păgâne şi, după cum ştim, Pierre de Coubertin, este cel care a reinventat practic Olimpiada înfiinţând în anul 1894 Comitetul Internaţional Olimpic şi organizând la Atena, doi ani mai târziu, primele Jocuri Olimpice moderne, plasate sub egida motto-ului: Citius, Altius, Fortius (mai iute, mai sus, mai puternic).
Revenind însă la originea Jocurilor, se crede, pe bună dreptate, că Jocurile Olimpice reprezintă cheia cea mai importantă în descifrarea culturii elenistice deoarece acestea cumulau într-un mod spectaculos şi lipsit de echivoc două valori fundamentale pentru cultura greacă din vechime, sintetizate în conceptele de agon şi arete. Cele două concepte sunt cele care au stimulat imaginaţia vechilor greci, făcându-i să investească extraordinare resurse în păstrarea nealterată a „spiritului olimpic”. Conceptul de agon semnifică noţiunea de competiţie, de conflict, de înfruntare a destinului sau a propriilor limite şi formează, printre altele, matricea tragediei greceşti şi, în general, a genului dramatic. Pe de altă parte, dar în strânsă legătură cu această idee de agon, arete implică, într-o traducere largă, ideea de excelenţă, de superioritate, atât morală şi fizică. Aceste două idei, care dau naştere spiritului olimpic, trebuie puse în legătură cu ceea ce istoricii numesc „codul homeric”, mai precis cu idealul definitoriu pentru fiecare individ din lumea Greciei antice: acela de a se identifica cu eroismul personajelor mitologice din Iliada şi (mai puţin) Odiseea.
Scopul fiecărui participant la Jocurile Olimpice era acela de a obţine, prin luptă, gloria nemuritoare, de a fi asociat cu imaginea hiperbolică lui Ahile, Aiax sau Agamemnon. Valorile promovate în Iliada erau preponderent războinice, iar cei fascinaţi de epopeea homerică vedeau în război forma supremă de a-şi exploata la maxim virtuţile masculine şi ca pe o unică şansă de a atinge, în viaţă, un statut de semizeu. Jocurile Olimpice au reprezentat, din această perspectivă, o soluţie de a păstra intact conceptul de agon, ideea de confruntare cu sinele şi cu destinul, deturnând, sub formă de „joc” şi „competiţie sportivă”, consecinţele devastatoare ale războiului. În sinteză, Jocurile Olimpice apar din dorinţa de a obţine gloria eternă, prin demonstrarea unor abilităţi excepţionale în cadrul unei confruntări simbolice care reprezenta o sublimare a războiului.
Pe lângă fascinaţia produsă de eposul homeric, trebuie subliniat că Jocurile Olimpice din Antichitate aveau, în primul rând, o valoare sacră. Olympia, locul originar de desfăşurare era de fapt un sanctuar, un templu dedicat lui Zeus. Jocurile Olimpice erau create explicit ca un prilej de a-l onora pe zeul suprem al grecilor. Solemnitatea ceremoniei de deschidere era desăvârşită. Concurenţii, sosiţi din toată Grecia, erau testaţi timp de o lună de zile pentru a li se proba rezistenţa şi calităţile, „judecătorii” competiţiei urmând să decidă dacă meritau să participe la Jocuri. După această lună de antrenamente dure, toţi participanţii admişi depuneau un jurământ în faţa statuii lui Zeus situate în templul din centrul Olympiei. Prin acest jurământ concurenţii se angajau să respecte toate regulile şi interdicţiile presupuse de Jocuri. Trebuie adăugat că statuia lui Zeus, care asculta implacabil jurământul, nu era celebra statuie din fildeş şi aur al lui Fidias, ci o reprezentare a lui „Zeus Horkios”, („Zeus păstrător al jurămintelor”), care, se pare, avea o înfăţişare înfricoşătoare.
Jurământul olimpic a fost păstrat şi de versiunea modernă a Jocurilor Olimpice, dar dimensiunea punitivă a dispărut, iar Jurământul Olimpic a devenit o piesă festivă în dispozitivul grandios al spectacolului inaugural, de deschidere a Olimpiadei. Având în vedere numeroasele cazuri de dopaj din istoria recentă a Olimpiadei, se pare că ceremoniile de milioane de dolari nu au un efect foarte persuasiv când vine vorba de respectarea jurământului olimpic. Asta nu înseamnă că grecii nu aveau şi ei trişorii lor, însă, în cazul lor, pe lângă teama de răzbunare divină, cei care eludau legile Jocurilor aveau parte şi de o pedeapsă laică, la fel de dezonorantă. Numele celor care trişau erau inscripţionate la baza unor statui ale lui Zeus, statui care erau înşirate de-a lungul aleii pe care sportivii intrau în stadion, un memento care, putem presupune, le impunea participanţilor o conduită exemplară.
Jocurile Olimpice durau în Antichitate 5 zile. Dacă prima zi era dedicată jurămintelor sacre în faţa statuii lui Zeus, a doua zi programa cele mai multe probe sportive, împărţite între stadion şi hipodrom. Probabil cea mai spectaculoasă şi, în acelaşi timp, periculoasă „disciplină” era reprezentată de evenimentul ecvestru numit quadriga (curse de doi sau patru cai, sportivul fiind aşezat într-un car de luptă). Până la 40 de care concurau pe o distanţă care atingea uneori 9 mile (sau 14 kilometri) într-un hipodrom uriaş. Erau necesare nişte abilităţi extraordinare pentru a reuşi să termini cursa, motiv pentru care accidentele grave sau chiar decesul concurenţilor erau la ordinea zilei deoarece, în ciuda impresiei generale, spiritul fair-play nu era foarte popular în vechea Eladă. Bucuria câştigătorilor dura puţin deoarece, după ce primea coroana simbolică de învingător, sportivul părăsea prim-planul, iar gloria şi prestigiul reveneau proprietarului cailor, nu sportivului. Astfel, pentru că era proprietara cailor câştigători, Kynisca, o prinţesă spartană, a reuşit să fie prima femeia care a câştigat un titlu olimpic în 396 î.Hr.
În a doua zi erau programate, de asemenea, probele de aruncare a discului şi a suliţei, săritura în lungime şi pentatlonul, probe care, cu mici diferenţe, se regăsesc şi în Jocurile Olimpice de astăzi. După ce în a treia zi avea loc un sacrificiu animal în cinstea zeilor,urmau probele de atletism de diferite lungimi. Cea mai interesantă şi cea mai veche, de altfel, era proba numită stadion, termen care, prin extensie, a denumit şi arena pe care aveau loc competiţiile. Această probă avea aproximativ 192 de metri (alergaţi în linie dreaptă). Surprinzător pentru multă lume, una dintre competiţiile atletice care are o aură specială, de „vechime” a fost introdusă (de fapt inventată) în circuitul olimpic la sfârşitul secolului XIX: După-amiaza era dedicată luptelor (box şi lupte libere) acestea având un grad de violenţă mult mai ridicat decât echivalentul lor contemporan, sportivii nefiind protejaţi de căşti sau mănuşi. Mai mult, apetitul pentru violenţă al spectatorilor greci era satisfăcut de o probă numită pankration, mai dură decât celelalte două pentru că erau permise orice fel de lovituri (cu excepţia celor îndreptate împotriva ochilor).
Festivitatea de premiere avea loc în a cincea zi şi era însoţită de festivaluri de poezie, de întreceri oratorice sau spectacole dramatice. Premiile erau onorifice, sportivii primind cununi de lauri, coroane şi alte însemne ale victoriei. Cu toate acestea, o dată cu trecerea timpului, recompensele spirituale au început să fie dublate de cele financiare. Profesorul Jeremy McInerney susţine că, după secolul al V-lea î.Hr., un câştigător al unei probe olimpice primea 500 de drahme pentru o medalie de aur (o sumă considerabilă) şi, în plus, avea asigurată (în Atena) o masă gratuită, pe viaţă, din banii publici, acestea fiind o formă de recunoştinţă a comunităţii care se identifica cu gloria eroului de la Olimpiadă. Sportivii aveau deci o motivaţie suplimentară, deloc străină de mentalitatea lumii contemporane.
Mulţi dintre cei care preferă să idealizeze imaginea Jocurilor Olimpice din Antichitate aleg, deliberat şi, probabil, cu bune intenţii, să treacă sub tăcere violenţa extremă uneori a competiţiei sau aspectul ei „comercial”, preferând să indexeze doar trăsăturile lor nobile. Această falsificare a istoriei creează însă destule contradicţii şi lansează o altă temă de dezbateri intense, aceea a politizării Jocurilor Olimpice. Sunt cunoscute relaţiile tensionate pe care Olimpiadele moderne le-au întreţinut cu mediul şi contextul politic. De multe ori, în secolul XX, „războaiele” simbolice care au fondat Jocurile Olimpice s-au transformat în războaie diplomatice sau în demonstraţii de forţă din partea marilor puteri.
Incercarea regimului nazist de a confisca Olimpiada de la Berlin din 1936, boicotarea Jocurilor Olimpice din 1956 de la Melbourne de către Olanda, Spania şi Elveţia, în semn de protest la adresa invadării Ungariei de către U.R.S.S, masacrul de la Munchen din 1972 şi mai ales reflectarea Războiului Rece în boicotarea reciprocă a Olimpiadei de către delegaţiile S.U.A şi U.R:S:S în 1980 (Moscova), respectiv Los Angeles (1984) sunt doar câteva dintre cele mai vizibile intruziuni ale politicului în desfăşurarea Olimpiadelor. Cum aceasta este o temă separată, care depăşeşte scopul acestui articol, puteţi aprofunda subiectul citind cartea eseistului Traian Radu Ungureanu „Olimpia în exil”, apărută anul acesta la Editura Humanitas, volum care analizează, fără prejudecăţi, relaţia ambiguă dintre nobleţea spiritului olimpic şi agenda politică a diferitelor puteri politice.
Bibliografie:
„The Teaching Company TTC - The Olympics From Ancient Greece to Athens 2004” by Professor Jeremy McInerney. http://multimedia.olympic.org
Dan Ţăranu,
Editorial "Magister Info", anul VII, nr. 68, august 2008
Adresa pentru opinii şi drept la replică: dan.taranu@magisterclub.ro