Clipul tv „Chio-Chips – Cine caută, găseşte jumătatea de bancnotă potrivită în alte pungi de Chio-Chips)” e cel mai curajos dintre cele trei pe care le-am văzut şi pe care mi le amintesc (sic!) (alături de “Bucătăria lumii” şi “Chio-Chips, nu-i chips să-i rezişti”) şi care au legătură cu tema discutată.
Dacă în “Bucătăria lumii” tipul de la petrecere (căci petrecerea e laitmotivul celor trei reclame; dovadă de măiestrie în fixarea publicului ţintă) suferă o metamorfozare nevinovată (din bărbat în blue-jeans şi tricou, în ţărăncuţă rumenă-n obraji, cu părul împletit în codiţe şi îmbrăcată în costumul popular din ţara lui Heidi) în urma schimbului pe furiş a pungii sale de „Chio-Chips – ierburi aromate siciliene” cu o alta, de „şvaiţer elveţian”, lăsată nesupravegheată pe o măsuţă, de o domnişoară care intrase la toaletă (sau, ca să mă exprim pseudoeufemistic, asemeni ironicului Caragiale, <<în compartimentul unde nu intră decât o persoană>>) şi, în oglindă, juvenila prezenţă feminină, al doilea protagonist al clipului, se transformă dintr-o “madmoazelă” obişnuită a cluburilor sau pub-urilor într-un amestec de Julien Sorel şi cochet gangster sicilian (iată emfaza a două produse ale aceluiaşi brand, în aceeaşi de reclamă) cu părul geluit, pieptănat pe spate, cu mustaţă subţire, de mafiot şi costum negru cu dungi albe, specific breslei, în clipul “Chio-Chips, nu-i chips să-i rezişti” creativul ne propune subtil, depăşirea contrariilor, ca mecanism de obţinere a perfecţiunii şi fericirii pe care, aşa cum aminteam în prima parte, Mircea Eliade o găsea corespunzând androginului în volumul „Mitul reîntregirii”. Insă, demersul copywriter-ului de găsire a stării paradisiace rămâne la stadiul de propunere sau încercare, fiindcă eroul reclamei ratează reîntregirea, găsirea jumătăţii pe care o descria Platon în „Banchetul”. El ignoră avansurile din sprânceană ale unui tânăr efeminat, pare uşor speriat de intenţiile de flirt ale unui efeb imberb şi, contrar aşteptărilor, nu o remarcă nici pe senzuala ospătăriţă cu decolteu generos, căci e mai degrabă sau peste poate de înfometat sau de-a dreptul îndrăgostit de gustul „Chio-Chips”. Se remarcă o anulare a sexualităţii (care e folosită doar ca pretext) aşa cum observa Jean Libis în cartea lui (Mitul androginului, 2005): „după modelul pleromei androgine, gnosticii promovau o etică ascetică, encratică, ce nega sexualitatea pe motiv că nu făcea decât să prelungească încarcerarea în materie a părţii divine din om.” Aşadar, în clipul „Chio-Chips, nu-i chips să-i rezişti” ni se propune o etică ascetică răsturnată, căci ni se revelă o dimensiune fiziologică plenar umbrită, nu de dimensiunea noetică, ci de cea materială.
De cealaltă parte, în clipul „Chio-Chips – Jumătatea potrivită”, se păstrează de la început până la sfârşit dimensiunea fiziologică, însoţită, în paralel, de cea mercantilă (doar avem de-a face cu un „commercial”, (care în engleză înseamnă reclamă). De data aceasta, scriitorul scenariului renunţă la subtilitate, în ceea ce priveşte depăşirea contrariilor: filmarea începe cu o secvenţă care ne aminteşte de filmul mut: printr-un vizor se văd, din spate, nişte rotunjimi apetisant reliefate de o fustă mini, mulată; apoi cadrul se lărgeşte şi ne arată, de la mijoc în jos, picioarele unei vampe cocoţate pe nişte pantofi cu tocul cui, îndreptându-se lasciv spre uşa unui lift; în următoarea secvenţă intervine surpriza: duduia voluptoasă e de fapt un ins, de genul „fătălăului” lui Tudor Arghezi, cu vreo câteva tuleie în loc de mustaţă şi barbişon, îmbrăcat destul de bărbăteşte până la mijloc (tricou şi geacă de blugi) şi ca o putană de la brâu în jos. In drum spre club găseşte în punga de „Chio-Chips”, din care, bineînţeles, se înfruptă încontinuu, o jumătate de bancnotă de 500 de lei; apoi intră în local şi începe căutarea jumătăţii potrivite. După câteva încercări eşuate, în care domnişoarele abordate nu se dovedesc a fi posesoarele criteriilor cerute, protagonistul se aşază lângă un tip de culoare, purtând acelaşi fel de vestimentaţie (tricou, fustă mini, sandale cu toc) şi ne aşteptăm la o versiune modernă a replicii lui Humprey Bogart către Paul Henreid din finalul celebrului film „Casablanca” (1942): „This is the beginning of a beautiful friendship” („acesta este începutul unei frumoase prietenii”). Dar, scenariul e diferit şi de cel din „Casablanca” şi de cel din filmul „Pisică albă, pisică neagră” (1998) al lui Emir Kusturica (care recuperează magistral replica rostită cu mai bine de jumătate de veac în urmă, punând-o în gura unui ţigan octogenar, Grga Pittich, care şi-o însuşise în urma zecilor de reluări video pe zi a secvenţei cu Bogart şi care i-o adresează, în final, prietenului de-o viaţă, Zaria), căci eroul reclamei îşi găseşte jumătatea în persoana unei senzuale domnişoare, deţinătoarea celeilalte părţi a bancnotei. Mai mult, cei doi îşi schimbă între ei hainele nepotrivite: tipul renunţă la fustă şi la pantofii cu toc în favoarea blugilor largi şi a pantofilor sport, iar finalul e unul fericit: amândoi au ajuns la normalitate (cu ajutorul „Chio-Chips”).
Mihail Tomulescu
Editorial, "Magister Info", anul VI, nr. 54, mai 2007
Adresa pentru opinii şi drept la replică: feedback@magisterclub.ro